RO:
Dr. Jenő-László Vargha s-a născut pe 7 octombrie, 1954, în Cluj-Napoca. Și-a încheiat anii de școală în 1973, în cadrul clasei cu profil sportiv a Liceului Teoretic Báthory István. A studiat psihologia în cadrul Facultății de Filozofie – Psihologie a Universității Babes-Bolyai. După terminarea facultății, a fost repartizat la Școala Specială din Nisipeni (jud. Satu Mare), unde a lucrat ca dascăl timp de un an. Între 1979 și 1990 și-a desfășurat activitatea terapeutică în cadrul Spitalului de Recuperare din Cluj-Napoca. Cele trei principii fundamentale ale muncii sale au fost: Înțelegere, compasiune, sprijin. Și-a investit în activitatea terapeutică aproape întreaga ființă. Începând cu 1990 și până la pensionare a activat ca lector în cadrul Departamentului de Psihologie Aplicată a Universității Babes-Bolyai. A publicat mai multe cărți și articole și a fost un participant activ la conferințe din țară și din străinătate. A fost membru al mai multor asociații profesionale. Activitatea sa profesională a fost apreciată de foarte multă lume. El a fost, pentru mulți, Ennte.
Ennte a iubit viața, psihologia, oamenii. Încă din vremurile comunismului, a fost unul dintre puținii psihologi din România, practicându-și cu pasiune și dedicație chemarea, ca psihoterapeut în cadrul Spitalului de Recuperare din Cluj. După 1989, odată cu reînființarea oficială a psihologiei în România, a devenit unul dintre cei mai importanți promotori ai psihoterapiei românești, atât la nivelul învățământului universitar, cât și cel postuniversitar. Psihoterapeutul și dascălul Ennte era un om de o inteligență sclipitoare, cu o sete de cunoaștere neabătută, mereu la curent cu cele mai noi studii și scrieri de specialitate, dar și cu o vastă cultură și un respect profund pentru clasicii psihologiei și psihoterapiei. Formarea sa profesională a fost cel mai mult marcată de scrierile lui Carl Rogers și respectiv Milton H. Erickson, deși și-a dezvoltat o abordare unică, eclectică, în care se regăsesc elemente din cele mai diverse orientări, împletite într-un mod extrem de creativ și marcate de o tușă cu totul personală. Nutrea convingerea profundă că dincolo de diferențele la nivel teoretic prin care diferitele modele psihologice încearcă să își definească contribuția specifică la înțelegerea suferinței și a stării de bine a oamenilor, la nivelul practicii, există între ele mult mai multe punți comune, iar dacă ar fi să enunțăm un singur principiu fundamental al practicării unei psihoterapii eficiente în care credea, am putea spune că acesta era reprezentat de o perspectivă de încredere, realizată prin lentile ce văd, dincolo de dificultăți, împotmoliri și tenebre, resursele și frumusețea fiecărei ființe umane.
Psihoterapia românească îi poartă recunoștință și pentru faptul că a fost printre primii care, după 1989, a adus în țară formatori de renume din străinătate, într-un moment în care psihologia din România renăștea din cenușă. Sunt foarte puțini acei specialiști contemporani din țară care ar putea spune că nu poartă în formarea lor, într-un fel sau altul, poate chiar și indirect, amprenta celui care a fost dascălul și psihoterapeutul Ennte.
Dincolo de cunoștințele de specialitate, Ennte era un om de o cultură literalmente enciclopedică și era greu să găsești vreun subiect la care să nu poată avea ceva de spus. Era pur și simplu prezent în viață, atât dacă ne gândim la aceea a comunității locale dar și la cea extinsă, el lăsându-se atins și mișcat de tot ce se întâmpla în lume și căutând să aducă o contribuție pentru ca ea, lumea, să devină un loc mai bun. Ennte iubea oamenii, dar iubea nespus și animalele, iubea natura, având o conexiune profundă – pe care o simțea și o numea vindecătoare – cu acestea. Putea petrece timp nesfârșit într-o plimbare, admirând o floare, un copac, un munte, marea sau râul, apusul și răsăritul, cerul senin sau îmbrăcat în nori. Putea petrece timp infinit hrănind sau făcând culcuș unui câine, unei pisicuțe ori vreunei vrăbiuțe și bucurându-se de clipa de conexiune eternă stabilită între ei, bucurându-se că a putut oferi și în acest fel clipe vieții.
Ennte iubea nespus muzica și cânta cu dăruire sacră la chitară. Iubea nespus artele și știa să asculte și să spună mai departe povestea unui tablou, a unei statui sau a unei clădiri. Era un mare admirator al sporturilor, iar în tinerețe, fusese fotbalist activ la Clubul Sănătatea. Era implicat în evenimentele sociale și politice locale și internaționale, și era mișcat până la lacrimi de tot ce însemna o manifestare a generozității și iubirii, era mișcat până la cea mai profundă revoltă de orice nedreptate.
Ennte era un optimist incurabil și avea o energie inepuizabilă, pe care a investit-o neprecupețit în proiecte ce au slujit psihoterapia, dezvoltarea personală, și prin acestea, calitatea vieții semenilor săi.
Dragostea sa pentru viață au cunoscut-o prea bine și colegii și apropiații săi. Spirit carismatic, era mereu sufletul oricărei întâlniri. Conversațiile, evenimentele, timpul și spațiul prindeau viață prin prezența sa sensibilă, inteligentă, creativă și plină de umor. Iar în momentele dificile, era un om pe care te puteai baza, care te asculta fără să te judece, care nu își pierdea încrederea în capacitatea ta de a te reface, de a te construi în continuare. Te puteai baza și pe ajutorul lui concret, fie că era vorba să te însoțească la doctor, să îți aducă lucruri de care aveai nevoie, la orice oră din zi sau din noapte, să îți facă un ceai, să stea cu tine până ce te puneai pe picioare, fie că era vorba să îți caute cărți, articole, sau alte materiale de studiu. Dar era și un om gata să te ajute, chiar dacă erai un străin ce i se abătea în cale: te ajuta cu bagajul, iți dădea de mâncare, îți spunea o vorbă bună.
Iar dincolo de puterea și disponibilitatea sa de a a fi prezent cu tine la greu, ceea ce ne va lipsi cel puțin la fel de mult va fi disponibilitatea și capacitatea lui de a se bucura de momentele bune ale fiecăruia.
Nu în ultimul rând, ci dimpotrivă, una dintre cele mai admirabile calități de care a dat dovadă, a fost aceea de a se angaja neobosit în propria dezvoltare personală, până în ultima clipă a existenței sale pământești.
Vom duce cu noi în eternitate toate aceste comori și de fiecare dată când vom acționa – cu gândul și cu fapta – în spiritul lor, de fiecare dată va fi cu noi.
HU:
Dr. Vargha Jenő-László 1954, október 7-én született, Kolozsváron. Iskolai éveit a Báthory Istvan Elméleti Liceum sportosztályában 1973-ban fejezte be. A Babes-Bolyai Tudományegyetem Pszichológia-Filozófia karán diplomázott. Az egyetem elvégzése után a szatmár megyei Sándorhomokra helyezték ki, az ottani Speciális Iskolába ahol egy évet tanított. 1979 és 1990 között gyógyító tevékenységét a kolozsvari Rehabilitációs kórházban művelte. Munkásságát főképp három alapelvre építette: megértés, együttérzés, támogatás.
Terápiás tevékenységébe szinte teljes lényét beleadta. 1990-től nyugdíjazásáig a Babes -Bolyai Tudományegyetem adjunktusa volt, az Alkalmazott Pszichológia Intézet munkatársa. Több könyve is megjelent, illetve hazai és nemzetközi konferenciák gyakori részvevője volt, tudományos munkáival. Több szakmai szervezet aktív tagja volt. Tevékenységét nagyon sokan értékelték. Sokak számára ő Ennte volt.
Ennte szerette az életet, a lélektant, az embereket. A kommunista idők óta, azon kevés romániai pszichológusok egyike volt, aki szeretettel és elkötelezettséggel művelte hivatását, a Kolozsvári Rehabilitációs Kórház lélekgyógyászaként. A romániai pszichológia hivatalos újjászületését követően – 1989 után – a romániai pszichoterápia egyik legfontosabb promótereként tevékenykedett, az egyetemi oktatás berkeiben, és azon kívül, egyaránt.
A pszichoterápia gyakorló és tanító mestere, Ennte sziporkázó intelligenciájú ember volt. Olthatatlan tudásszomja olyan szakemberré alakította, aki mindig naprakészen állt a legújabb információkkal, ugyanakkor mély tisztelettel és hatalmas kultúrával rendelkezett a lélektan, illetve a pszichoterápia klasszikusai tekintetetében. Szakmai identitását leginkább Carl Rogers és Milton H. Erickson mukássága formálta, bár egyedi, eklektikus megközelítésében összefonódnak rendkívül kreatív módon elemek a lélekgyógyászat legkülönbözőbb irányzataiból. Ennte mély meggyőződése volt, hogy az egyes elméleti modellek gyakorlatban történő alkalmazásában több hasonlóság mutatkozik, mint különbség. S ha egyetlen alapelvet szeretnénk megfogalmazni, melyben legmélyebben hitt, talán azt mondhatnánk, hogy ez az alapvető, feltétel nélküli bizalmat és tisztelet jelentette, egy olyan tekintetet, mely képes látni embertársa szépségét, erőtartalékait, minden nehézség, minden megbotlás mellett, legsötétebb állapotokban-helyzetekben is.
A romániai pszichoterápia hálával tartozik Enntének azért is, mert ő az elsők között volt, akik – 1989 után – fontos külföldi trénereket hozott országunkba, egy olyan pillanatban, mikor a romániai lélektan hamvaiból született újjá. Gyakorlatilag, nagyon kevés itteni kortárs szakember mondhatja azt magáról, hogy nem hordozza valamiféleképpen – akár indirekt módon – Ennte befolyását.
Óriási szakmai tudása mellett, Ennte enciklopédikus kultúrával rendelkezett, szó szerint. Nehéz lett volna olyan témát találni, melyhez ne tudott volna hozzászólni érdemben. Ő egyszerűen jelen volt az életben, úgy a helyi közösség szintjén, mint a tágabb körökében. Nyitott szívvel engedte, hogy érintse és mozgassa meg mindaz, ami a világban történik, állandóan kereste a lehetőséget, hogy létezésével-cselekedeteivel, világunkat jobbá tegye. Szerette az embereket, de rendkívül szerette az állatokat is, meg a természetet, melyekhez mély – szerinte gyógyító – kapcsolat fűzte. Képes volt végtelen időt elölteni egy sétában, hogy gyönyörködhessen a virágokban, a fákban, a hegyekben-vizekben, a tiszta vagy épp felhőkbe öltözött égben, a naplementékben s a napfelkeltékben. Képes volt végtelenül elidőzni egy kutya, vagy macska, vagy egy kis veréb mellett – gyakorlatilag, bármilyen állat mellett – hogy etesse, hogy házat vagy ágyat kovácsoljon neki, vagy csak hogy simogassa és beszélgessen vele. Kimondhatatlan örömet lelt e pillanatokban, mikor ilyen módon is örök kapcsolatot tudott teremteni az élettel, amikor ily módon is tudta az életet ápolni, gazdagítani.
Ennte imádta a zenét és mennyei odaadással gitározott. Imádta a művészeteket, és mesteri módon tudta meghallgatni és tovább mondani egy festmény, vagy egy szobor, vagy egy épület történetét. Nagyra becsülte a sportokat, illetve fiatal korában maga is aktív labdarúgója volt Kolozsvári Sănătatea Foci klubnak. Közelről követte a helyi és nemzetközi szociális és politikai eseményeket, s mélyen megérintette minden olyan történet, gesztus, amiben az emberek nagylelkűsége, szeretetképessége tükröződött, illetve mélyen megérintette és felháborította minden, ami igazságtalanságról, erőszakról, dehumanizációról szólt.
Gyógyíthatatlan optimista volt és kimeríthetetlen energiáját folyamatosan a pszichoterápia, illetve ennek gyakorlói fejlődésébe fektette, fáradhatatlanul szolgálva ezáltal embertársai jobb életminőségét.
Nagyon jól ismerték életszeretetét kollégái, illetve a hozzá közel állók is. Karizmatikus egyéniségként, minden összejövetel ragyogó lelkesítője volt. Beszélgetések, események, tér és idő, mind életre keltek Ennte érzékeny, intelligens, kreatív, humoros jelenlétében. S amikor az élet hullámai nehéz pillanatokat nyújtottak, számíthattál rá. Meghallgatott, ítélkezés nélkül, és mindig elevenen tartotta feltétel nélüli bizalmát és bizakodását, továbbra is hitt benned, az életben, a jóban. Számíthattál rá az élet mindennapi, apró dolgaiban is, s ha kellett, elkísért az orvoshoz, megvásárolta, amire szükséged volt – éjjel-nappal, bármilyen órában – , főzött egy teát, veled maradt, míg lábra álltál. Úgyanúgy, számíthattál rá akkor is, ha szükséged volt egy könyvre, egy tudományos cikkre, vagy egyéb anyagokra. Számíthattál rá akkor is, amikor egy bölcs tanácsra volt szükséged. De segített készségesen akkor is, ha ezer idegen voltál, aki útjába botlott az utcán, vagy bárhol a világon: segített szívesen a csomagoddal, étellel, vagy csak egy jó szóval.
Ennte kiválóan meg tudott hallgatni olyankor is, amikor az élet csodás volt. És tudott ünnepelni veled. Ez legalább ugyanannyira fog hiányozni, mint a képeesége, hogy erőt adjon bajban.
Nem utolsó sorban, sőt, az egyik legcsodálatosabb kvalitása az volt, hogy foglalkozott elkötelezetten saját személyiségének fejlesztésével, földi létezésének utolsó pillanatáig. Mindörökké magunkkal visszük e felbecsülhetetlen örökséget, és tudhatjuk, hogy minden olyan pillanatban, amikor ezen értékek szellemében cselekszünk – gondolatban és tettben – minden egyes ilyen pillanatban, ő velünk lesz.
